Iar eu mi-am recunoscut ADN-ul, e bine din cand in cand sa-ti regasesti radacinile...
Mocanii
Într-o epocă destul de tulbure, demult, un glumeţ a scris cu cărbune pe un zid “Până aici e revoluţie, de aici începe comuna Ceru-Băcăinţi”. Era prima casă dincolo de Mureş, o casă mică, cu o singură încăpere, ridicată pentru brudar. Dincoace de apă zumzăie şi acum civilizaţia. Trec autoturisme străine, în război au apărut tancuri şi convoaie militare, mai târziu motociclete, maşini de curse, autocare, globe-trotteri, o lume cu adevărat europeană, simpatică, trăsnită, fremătând de idei, trăind pe fugă, visând cai verzi pe pereţi şi grăbindu-se spre nu se ştie unde. Dincolo de graniţa de apă şi sălcii plângătoare se întinde imperiul pietrei stăpânit de mocani. Sunt singurii oameni care se încumetă să intre şi să trăiască în singurătate. Un fir de apă se scurge pe fundul unei prăpastii. Valea e o urmă de topor împlântat în piatră. Pe o parte şi pe cealaltă a tăieturii stau agăţate casele. Dacă ai avea un număr mai mare la bocanc şi ai aşeza piciorul de-a curmezişul pârâului, ai putea gâtui firul limpede şi cristalin de apă rece. Vara, când focul arde în pietre, pârâul seacă. Dar, când se pornesc ploile torenţiale, se aude întâi un uruit sinistru, amplificat de păduri şi văgăuni, o imensă maşinărie cosmică apropiindu-se ca un bolid şi oamenii strigând, apa, măă, apaa, şi cine-i pe drum o ia la fugă spre coaste şi cade, urcând şi-n genunchi, numai să scape de limbile flămânde ale animalului galben de furie, mestecând stânci, căruţe şi arbori, cai şi garduri, blocuri imense de granit şi calcar. De sus, din pridvorul unei case, se aude doar un freamăt, un fel de muzică a prefacerii geologice. La câteva ore, totul se linişteşte. Rămâne valea unsă cu mâl, împodobită cu rămăşiţele unui adevărat desfrâu vegetal, fără nici o urmă de drum. E atâta piatră de parcă s-ar fi dărâmat Turnul Babilonului. Şi totuşi, mocanii trebuie să ajungă acasă. Prin pietre, carul merge de parcă ar avea roţi pătrate şi ar fi tras pe o pardoseală de marmură. Un lan de pumnale ascuţite ca briciul abia aşteaptă o tăietură în carne. Şi totuşi, mocanii se grăbesc. Nu pentru că ar pierde filmul la televizor sau ar începe teatrul şi pierd biletele, nu pentru că s-ar închide alimentara sau ar aştepta un telefon de la cine ştie cine. Mocanii se grăbesc spre casă oriunde s-ar afla numai ca să-şi adape vitele, să le rânească şi să-şi dezlege câinii. Au reparat drumul de o sută de ori. De o sută de ori l-a distrus apa. Au venit specialiştii cu utilaje, cu măsurări, au calculat, au trasat şi l-au refăcut. De câte ori l-au terminat, a ţinut până la prima ploaie. Au ridicat şi stâlpi pentru curentul electric. Au fost culcaţi ca nişte spice de grâu. Şi totuşi, mocanul se grăbeşte. Când e prăpăd, merge pe creastă. Dar nici pe creastă nu e uşor. De o parte şi de alta pândesc prăpăstiile. Fiecare pas, fiecare metru e un chin. De la Bulbuc până la Mureş e nevoie de o zi. De la Mureş până la Alba sau la Cugir mai trece o jumătate de zi. De ce nu folosesc un autobuz? Pentru că, în clipa când ar apărea, şi mistreţii ar pufni în râs. Nu rezistă nici caii, darămite o maşinărie. Caii au picioarele prea firave pentru a scăpa de cuţitoaiele drumului. De obicei, mocanii nu cresc cai. Se ţin greu şi folosul e mic. Boii, mari cât elefanţii, sunt singura scăpare. Rezistă la piatră, la greutate, la drumul pieziş, la buşteni şi la sălbăticiuni. Boul e înţelegător şi cuminte, nu răceşte şi nu se sperie. Dacă îl baţi, e bine, dacă îi vorbeşti frumos, e bine, dacă se rupe osia, e bine, poţi să porneşti liniştit la drum, te duce încet şi sigur până în deşertul Patagoniei. Când un mocan pierde un bou, se petrece o nenorocire. Parcă i-ar muri un frate. Cine n-are boi e un fel de nimeni. Nici câinii nu-l latră. Mocanul nu-şi bate vitele, nu le blestemă, dar nici nu li se închină şi nu le pupă în bot. Le respectă. Ridică şuri şi grajduri călduroase, cu ziduri de cetate. Le acoperă cu viţă sălbatică şi iederă. Seamănă cu nişte forturi. Şi casele le face din piatră făţuită de ape. Gardurile, tot din piatră. Seamănă cu nişte metereze de apărare. Coteţele se fac tot din piatră. Se acoperă cu lespezi. Jgheaburile sunt din piatră. Cuptoarele sunt din piatră. Numai sufletele nu. Mocanii au şcoală. Pe la jumătatea satului, unde era un loc mai drept, au ridicat din piatră cea mai mare clădire din sat, o risipă de spaţiu, cu cinci-şase încăperi luminoase în care să înveţe copiii. Doi sau trei ani au zidit la ea în fiecare duminică. După ce-au acoperit-o şi i-au tencuit pereţii, s-au bucurat, crezând că şcoala le va schimba viaţa. Câţiva ani, a mers. A fost învăţător, au fost copii, s-au ţinut ore, s-au dat serbări, au venit inspectori. Dar n-a funcţionat mult. Mai întâi, pentru că bătrânii au mai pierdut din entuziasm. În primii ani şi-au lăsat copiii la fiecare oră. Pe urmă, au început să-i trimită la vite, la pădure, la poame, la fân. Şcoala a murit încet. I-au bătut uşile în scânduri şi învăţătorul s-a pensionat. Cu cinci-şase elevi nu mai putea funcţiona. Ca să înveţe, ei se adună dimineaţa şi pleacă în grup la Ceru-Băcăinţi. Acolo sunt copii şi sunt profesori. Dar pentru asta trebuie să facă mulţi kilometri pe vale sau să scurteze drumul luând-o peste munte. De obicei, o iau peste pentru că e mai scurt şi ajung mai repede. Dintre mocani n-a ieşit nici un savant. Câţiva profesori, unul sau doi ofiţeri şi nişte muncitori. Mocanul se îngrozeşte că ar putea pierde încă două braţe, că va trebui să lupte singur. De ce să înveţe copilul? Să zicem că merge la şcolile mari, ajunge savantul savanţilor, e dat în cărţi şi prin ziare, lui la ce-i foloseşte? Cine va sta lângă el în ceasurile morţii? Ştiinţa? El are nevoie de prunc să stea acasă, să pună mâna şi umărul la greu, să poarte rostul gospodăriei, să facă şi el prunci şi să-l îngroape pe cel bătrân în grădină. Acolo se învaţă ştiinţa cea mai folositoare. Pământul pietros este suprema academie.
Un copil de mocan valorează cât doi bărbaţi de oraş. Face orice. Suportă oricât. Nu se teme de nimic. Poţi să-l trimiţi noaptea în pădure şi el se duce liniştit. Dacă încerci să pui mâna pe el, te muşcă, te zgârie, te loveşte cu o piatră, e în stare să-ţi dea în cap şi pe urmă să te întrebe, ce vrei de la mine?, nu puteai să-mi spui frumos? Un pui de mocan poate să poarte două sute de oi, să le mulgă, să le ajute să fete şi să le păzească de lup. El n-are jucării. Nimeni nu-i face cadou maşinuţe, păpuşi, mingi, baloane, puşti, trenuleţe electrice şi alte comédii. Pruncii mocanilor se joacă la vite, cioplesc figurine, vara se scaldă în pielea goală, iarna urcă pe sănii şi chiuie. Uneori improvizează un balansoar din plante agăţătoare, îl prind de o creangă groasă şi se leagănă la umbra pădurilor groase în care dorm vitele la amiază. Când se înfierbântă, au un joc, un fel de-a prinsa prin crângurile tinere de mesteceni. Trec din mesteacăn în mesteacăn cu agilitatea unui animal sălbatic şi urlă, râd şi se batjocoresc cu dragoste. Când îi cuprinde urâtul, încep să ăuie. Şi asta e o artă. Îşi fac palmele pâlnie în dreptul gurii, trag adânc aer în plămâni şi lansează peste prăpăstii un semnal sonor de o mie de ori mai clar decât rachetele de semnalizare folosite de cercetaşi în nopţile de război. De pe celălalt munte, bătrânul îi răspunde cu vocea lui groasă şi calmă. Ţipetele lor pot înspăimânta un oraş; în munţi nu este decât un ecou de trăsnet şi o căldură mistuitoare. Când ajunge între copii de oraş, puiul de mocan se sperie şi tace chitic. Nu ştie să patineze, n-a urcat cu liftul şi nu are habar cum se porneşte un casetofon. De obicei, se miră. E păcălit cu tot felul de nimicuri, e trimis la o femeie să ceară forme de copii sau să aducă o găleată cu curent electric. Şi se duce. Ia fiecare cuvânt în serios. Dacă ai zis, înseamnă că aşa e. Pe urmă roşeşte până în vârful urechilor. Dar tace. Înghite mereu. Şi pe neaşteptate sare, ai impresia că te-a lovit locomotiva sau o turmă de elefanţi, te zdrobeşte şi nu e decât o mână de om dezlănţuită sălbatic. Te lasă lat şi pleacă spunând “apoi eu zic că nu-i bine să te mai legi de mama mea”.
Un mocan singur e o statuie mişcătoare. Doi mocani înseamnă o familie. Trei mocani la un loc fac cât o divizie de infanterie. Au fost soldaţi adevăraţi. Au luptat, nu glumă. Abia după război au aflat că exista şi un fel de linia a doua, unde era mai cald şi se murea mai puţin. Dar şi războiul le-a folosit la ceva. I-a purtat prin lume. Ţin minte gloanţele de argint, tunurile rapide cu bătaie de 120 de kilometri, generalii înţelepţi, oraşele dărâmate şi ultimele cuvinte ale muribunzilor din alte ţări. În treizeci şi cinci de ani n-au terminat de povestit. Descriu totul cu lux de amănunte, încet, cu migală, pocind nume de ofiţeri şi de râuri, scăpând câte un “mama lor de bandiţi!” şi dând peste cap încă o ulcea de pământ plină cu rachiu de şaizeci de grade.
Patru mocani într-un singur loc înseamnă o nuntă sau o înmormântare.
Ei nu cunosc nici una din micile ticăloşii ale limbii române. Nu spun bonişor. Zic bon sau zapiscă. Nu spun pâinică. Zic pită. Nu-i auzi spunând maşinuţă. Zic maşină. Nu spun cafeluţă sau berică. Limba lor e săracă şi nu suportă pantofiori, ceiuţ, şefuleţ, căniţă, chefuleţ, nasol şi mişto. Ei zic bocanci, cafea nu beau, berea o dispreţuiesc şi-i zic pişvasăr, zic bestie şi mare mahăr, apa e apă, piatra e piatră, naşterea e naştere şi, câteodată, naşterea mă-sii, câinele e câine şi viaţa, viaţă.
